~darainvincible

O lupoaică se plimbă singuratică pe cărări numai de ea ştiute... Ochii in lacrimi i se înceţoşeaza, nu mai vede bine, dar merge mecanic pe cărarea bine ştiută, simţind mirosul celui ce acum ceva timp o urma pe aceeaşi cărare. Încă îi mai simte mirosul, adulmecă aerul rece şi işi aduce aminte de el... Ce pacat ca n-a rămas să o însoţească în raiduri, ce păcat că a rămas iar singură în pădurea întunecată... Se simte confuză; deşi e acasă, in luminişurile ei, e dezorientată... Aude lupii urlând, fraţi de-ai ei, dar de data aceasta nu le mai răspunde, nu vrea decât să fie singură, ea si luna de deasupra ei. Adulmecă iar patul de frunze pe care se hârjoniseră, urletele continuă din ce în ce mai sinistre, pline de durere... Fraţii ii simt chinul si o cheamă in haită, sau poate doar plâng alături de ea, ştiind cum e sa câstigi pentru ca apoi să pierzi. Ar vrea să-l lase iar s-o muşte uşor cu colţii de ureche, sa se împingă uşor in ea, mergând pe aceeaşi cărare a vieţii... sau pe cărări diferite ce odată s-au unit...


Nu s-a simtit niciodata mai singura ca acum


Proud member of