Am redescoperit turcoazul şi deviantartul. Am redescoperit plăcerea de a face fotografii doar de dragul frumuseţii imaginii şi a culorilor, şi nu doar pentru a poza momente. Am realizat cât de incompletă sunt când simt nevoia să pozez ceva şi nu am aparatul cu mine. În momentele alea îmi vine să urlu "Someone give me a fucking camera!". Am mai realizat şi că albastrul închis nu e doar al curvelor. Şi că lentilele de contact sunt cea mai mare realizare... de la invenţia aparatului de fotografiat. Mi-am mai dat seama şi că talentul nu pleacă aşa de capul lui la plimbare, poate doar cheful de a-l folosi. Şi că nici măcar nu e talent, e un pic mai multă atenţie pe care o oferi detaliilor, pe care foarte, foarte mulţi din jurul nostru nu o au. Şi asta face diferenţa. Uneori am norocul să văd mai mult de detalii, să văd acea imagine, acea perfecţiune vizuală de la care nu îmi pot lua ochii. Şi de aici încolo e deja pasiune.

O lupoaică se plimbă singuratică pe cărări numai de ea ştiute... Ochii in lacrimi i se înceţoşeaza, nu mai vede bine, dar merge mecanic pe cărarea bine ştiută, simţind mirosul celui ce acum ceva timp o urma pe aceeaşi cărare. Încă îi mai simte mirosul, adulmecă aerul rece şi işi aduce aminte de el... Ce pacat ca n-a rămas să o însoţească în raiduri, ce păcat că a rămas iar singură în pădurea întunecată... Se simte confuză; deşi e acasă, in luminişurile ei, e dezorientată... Aude lupii urlând, fraţi de-ai ei, dar de data aceasta nu le mai răspunde, nu vrea decât să fie singură, ea si luna de deasupra ei. Adulmecă iar patul de frunze pe care se hârjoniseră, urletele continuă din ce în ce mai sinistre, pline de durere... Fraţii ii simt chinul si o cheamă in haită, sau poate doar plâng alături de ea, ştiind cum e sa câstigi pentru ca apoi să pierzi. Ar vrea să-l lase iar s-o muşte uşor cu colţii de ureche, sa se împingă uşor in ea, mergând pe aceeaşi cărare a vieţii... sau pe cărări diferite ce odată s-au unit...


Nu s-a simtit niciodata mai singura ca acum


Proud member of

Ma pierd pe mine cu fiecare ora ce trece... fiecare minut imi mai ia un gand, un sentiment, nu mai simt. "Haita de lupi ce ma insotea in raiduri" scade cu fiecare zi ce trece, tot mai putini ramanem. Stiu ca va veni vremea cand toti vor disparea cu un urlet mut, in locul lor umbrele altora vor incerca sa-si creeze contur... Sunt naiva intr-o lume care nu accepta naivitate, oamenii ma lovesc, eu primesc loviturile in piept si continui sa am incredere in oameni. Mi se ofera o mana dar nu mi se ofera o mangaiere. Mi-am facut atatea promisiuni dar de niciuna nu ma pot tine. Cum as putea sa casc ochii si sa inaintez in viata cu prudenta cand mintea mea imi spune ca panta, chiar daca e abrupta, poate fi coborata si taras? Cum sa nu plang in fata altora cand altii plang in fata mea? Sangele din venele voastre e ca vinul: dulceata lui acrisoara ma imbata, stiu ca nu pot avea incredere in el, stiu ca nu il pot gusta la nesfarsit pentru ca asta m-ar distruge... dar nu ma pot abtine si... il descopar de fiecare data altfel. Ma loviti zi de zi facandu-ma sa am iar si iar incrdere in voi... si nu gasesc motivul care va face sa aveti atata putere asupra mea... Poate pentru ca in ierarhia haitei sunt femela omega care se supune tuturor... pentru ca ceilalti o fascineaza... Oare sunt fascinata de oamenii care ma fac sa sufar?

Proud member of